Doar titi ramane mica

A project from Writing & publishing category, initiated by Dana Ganja

    • 22 Aug 2017

      Aţi contribuit deja cu 93% din fondurile necesare pentru tipărirea poveştii "Doar ţiţi rămâne mică"

      Ştiţi cum e să vă doriţi ceva aprig de tot? Să speraţi din tot sufletul să se întâmple? Şi, când e gata să se întâmple, bucuria să ia forma stranie a unui mare nod în gât?

      Cu 93% din fonduri deja strânse, Cristina Ignatiuc şi cu mine chiar asta simţim: emoţii ca înaintea unui examen. Povestea noastră e gata să devină cartea pe care o visăm, iar susţinerea copleşitoare a fiecăruia dintre voi ne îndatorează.

      Ştiţi deja că şi Cristina, şi eu suntem la prima noastră carte. Ceea ce înseamnă că e foarte posibilă să iasă o carte perfectibilă. Votul vostru de încredere ne dă energia de a face tot ce putem mai bine pentru a suplini eventuala lipsă de metodică editorială cu pasiunea cu care fiecare dintre noi ne-am transpus sentimentele pe hârtie.

      Vă mulţumim că daţi mâna de ajutor esenţială pentru a tipări această carte. Fără voi n-am fi putut ajunge aici! 

      Cu drag,

      Dana & Cristina

    • 15 Aug 2017

      Bianca Mereuţă, "Ce le citim copiilor" - "Sunt convinsă că această carte va fi un instrument excepţional pentru mamele şi copiii care încheie o perioadă a vieţii ca nicicare alta"

      Bianca Mereuţă a susţinut acest proiect încă de când era doar un gând de-al meu. Cu mult-mult înainte ca gândul să se concretizeze în campania de faţă. 

      Venind din partea fondatoarei grupului public de discuţii Ce le citim copiilor şi a primei biblioteci private gratuite pentru copii din România, încurajările Biancăi au fost mai valoroase decât şi-ar putea chiar ea închipui. Iar mărturia de mai jos - atât de personală, de intimă - este încă un vot de încredere:

      Era 2 martie 2015 cand o serie de dureri fulgeratoare mi-au secerat partea dreaptăa a corpului. Le-am suportat timp de doua zile, dar, pentru că nu încetau, am ajuns la un medic, apoi la doi, apoi la şase. Am efectuat analize peste analize. Încă îl alăptam pe Alex, băieţelul meu, pe atunci de 2 ani şi 4 luni. 

      Am urmat un tratament medicamentos despre care medicii spuneau că nu e compatibil cu alăptarea, dar e-lactancia.org îl dădea cu risc scăzut pentru copil. Nu mă puteam împăca cu gândul ca dragostea mare a puiului meu ar putea dispărea brusc, aşa că am alăptat peste acele medicamente. Au trecut încă patru luni în care durerile erau puţin diminuate, dar nu dispărusera, luni în care am pierdut peste 30 de kg, timp în care mi-am pierdut jumătate din păr, în care am făcut alte şi alte analize generale care ieşeau rezonabil şi totuşi starea mea, simptomatic, se agrava. Am continuat alăptarea. 

       Apoi a venit o dupa amiază de duminică a lunii august 2015, când, într-o seară, a început cea mai cumplită durere pe care am trăit-o vreodată (incomparabilă chiar cu un travaliu fără epidurală). Am facut nevralgie trigeminală, o boală căreia în termeni populari i se mai spune şi “boala sinucigaşilor”. Dureri indescriptibile în oasele feţei, în ochi, în obrazul stâng, în dinţi. Au urmat zece zile de analize dintre cele mai complexe efectuate în laboratoare din afara României, RMN-uri şi un computer tomograf, zece zile de aşteptare şi de alîptare. 

      Apoi a sosit verdictul: o boală autoimună declanşa durerile şi starea mea generală. Soluţia a fost stoparea de urgenţă a alăptării pentru a putea începe medicaţia prescrisă, ce de data aceasta era total incompatibilă. Era miercuri dimineaţa când mi s-a spus că durerile mele se vor opri doar dacă urmez acel tratament. Miercuri seara i-am explicat cu lacrimi în ochi puiului meu că e ultima dată când mai bea lăptic de la ţiţi. Nu îmi mai amintesc ce i-am zis, dar mi-au rămas întipărite pe veci în minte cuvintele lui din dimineaţa de după: “Alex nu mai bea lăptic pentru că mami merge la doctoc”. 

      Aşa a fost la noi înţărcarea. Pentru mine dramatică, traumatizantă în acel context. El părea că a înţeles totul. Eu sfâşiată. El împăcat. O vreme a mai repetat acele cuvinte, dar nu a plâns nicio secundă. Eu am plâns mult. Atunci Alex avea 2 ani si 8 luni. Pornisem cu alte gânduri atunci când a venit pe lume şi, după acest final, am rămas mai bine de 1 an cu un nod în gât. Mai apoi, timpul l-a facut să dispară şi acum sunt bine. Alex a fost dintotdeauna. Seară de seară adoarme cu mânuţa dreaptă pe ţiţi lui iubită.

      Unde era cartea ta, Dana? Cred cu adevărat că dacă aş fi avut aceasta carte în acea jumătate de an, eu, mama Bianca, aş fi trecut cu totul şi cu totul altfel peste experienţa întregii perioade travesate. Cartea ta ar fi fost atunci aur pentru mine şi sunt absolut convinsă că va fi un excepţional instrument pentru toate mamele şi toţi copiii care au nevoie de suport pentru a încheia o perioadă a vieţii ca nicicare alta.

      Cartea e chiar aici, aproape-aproape să-şi foşnească paginile sub degetele mari şi mici. 

      Vă mulţumim tuturor celor care ne-aţi ajutat până acum! 

      Dana & Cristina

    • 11 Aug 2017

      Nora Niculescu, consilieră în alăptare: "Doar ţiţi rămâne mică" e o poveste de dragoste, înainte de toate

      Avem doar 4200 lei din cei 10870 necesari pentru a tipări cartea. Dar am toată încrederea că povestea şi ilustraţiile ei vor atinge suflete. Pentru că textul de nici 2 foi A4 e atât de încărcat de semnificaţii şi de emoţii!

      Nu e doar părerea mea, ci şi a consilierei în alăptare, a psihologului si a mamei Nora Niculescu, barza-mamă de la Cuibul Berzelor. Iată opinia ei:

      Am început să citesc cartea Danei despre dragostea de mamă şi de ţiţi cu mintea omului “mare”, a profesionistului ce interacţionează cu părinţii în multe din etapele lor de creştere – ca educator prenatal Lamaze, ca psiholog, ca doula, ca şi consilier în alăptare şi înţărcare…

      Dar deja la jumatatea poveştii trăiam ceea ce citeam prin sufletul meu de mamă…suflet retrezit acum la amintirea conectării dintre mine şi puiul meu drag şi povestea noastră a alăptării.

      Alăptarea este dragoste! Nu este singura forma de dragoste dintre mamă şi copil, dar atunci când ea există, multă vreme este limbajul principal de comunicare al acestei iubiri imense.

      Povestea "Doar ţiţi rămâne mică" este o poveste de iubire înainte de toate, iar contextul l-a oferit alăptarea şi gândul înţărcării la un moment dat…atunci când e momentul potrivit pentru fiecare cuplu mamă-copil. Nici mai devreme, nici mai târziu decât acel moment!

      Din interacţiunea mea cu sutele de mame, un lucru îmi este clar: fiecare mamă ştie când vine acel moment şi tranziţia spre a manifesta dragostea prin alte canale de comunicare poate fi făcută cu blândeţe şi cu respect, atât pentru copil, cât şi pentru mamă.

      Am convingerea că şi copiii ştiu când povestea alăptării se apropie de sfârşit şi că felul în care gestionăm noi această tranziţie poate să le uşureze mult experienţa. De aceea îmi place nespus de mult să ofer consiliere în înţărcare! 

      Sunt convinsă că această poveste va fi un instrument de nepreţuit pentru mame şi pui deopotrivă, indiferent dacă încă se bucură din plin de iubirea transmisă prin ţiţi sau se apropie de finalul acestei povesti. Dana dragă, îţi mulţumesc pentru lacrimile generate de citirea poveştii tale! <3

      Mai avem puţin timp pentru a strânge o sumă cu adevărat mare. Dar putem reuşi împreună dacă donaţi chiar acum. În fond, ţiţi nu are concediu, nu-i aşa? :)

      Dana & Cristina

    • 08 Aug 2017

      Maria Mermezan, consilier în alăptare: "Doar ţiţi rămâne mică" e o resemnificare a iubirii

      "Doar ţiţi rămâne mică" a fost, înainte de toate, o discuţie cu fetiţa mea. Se întâmpla acum mai bine de 10 luni, când - credeam eu - am început înţărcarea blândă. Azi ea continuă să bea ţiţi de cel puţin două ori pe zi, în fiecare zi. Dar eu sunt uşurată pentru că am înţeles că stă în puterea mea să fac din renunţarea la sân nu o trădare, aşa cum simţeam înainte de discuţia aceasta, ci ocazia de a ne apropia şi mai mult, în alt fel.

      Vă spuneam în prezentarea proiectului că povestea e departe de a fi un ghid de înţărcare. Că fiecare echipă mamă-copil îşi va găsi propria strategie, propriile tehnici de desprindere treptată de sân. Dar cred cu tărie  povestea e un concentrat de duioşie, spirit de şotie, râs dulce-amărui şi noduri în gât. Fix aşa cum este o mamă când n-o mai ajută uniforma de părinte şcolit în ale parentingului şi când rămâne în... dragostea goală.

      Tocmai pentru că alăptarea, înţărcarea şi dragostea se împletesc atât de strâns, am cerut opinia dragei mele Maria Mermezan, consilier în alăptare, psiholog şi mamă.

      Vedeţi aici, cu emoţiile de rigoare, părerea Mariei Mermezan:

      Cu mulţumiri donatorilor care ne-au ajutat să strângem primii 3420 de lei şi cu mărturisită emoţie pentru ultimele 36 de zile rămase din campanie, 

      Dana & Cristina

    • 02 Aug 2017

      Inima de sub pielea de acuarelă - interviu cu ilustratoarea Cristina Ignatiuc

      Cei 21 de susţinători care au contribuit în 5 zile cu primii 1700 de lei la proiect sunt cei care ne-au dat, mie şi Cristinei, votul de încredere. Dacă despre mine, Dana Gânja, mai puteţi afla una-alta din ce scriu pe blog, aş vrea să aflaţi mai multe şi despre Cristina. Aşa că iată un mic interviu:


      "Doar ţiţi rămâne mică" e o poveste duioasă şi emoţionantă despre lunga îmbrăţişare a alăptării şi despre dragostea de mamă. De când am îndrăznit prima dată să mă gândesc la ea ca la o poveste şi pentru alţi copii decât steluţa, am ştiut că vreau să fie ilustrată cu oameni. A durat câteva luni bune până să găsesc pe cineva care să accepte subiectul şi care să deseneze oameni vii pe sub pielea de acuarelă. 

      Eu am zero educaţie formală în materie de arte vizuale. Emoţia e singurul criteriu după care pot să-mi declar afinităţile cu stilul de ilustraţie. Iar Cristina Ignatiuc mi-a oferit chiar asta: ilustraţii cu oameni care trăiesc cu tandreţe, cu gingăşie, cu intensitate. Oameni care au o vizibilă relaţie cu sine, dar şi cu ceilalţi. O mamă care practică dragostea pielii, îmbrăţişându-şi copila din prima zi de viaţă şi până la adânci bătrâneţi cu o iubire evident mereu tânără.

      Dana Gânja: Sunt atât de bucuroasă că ai acceptat să ilustrezi povestea aceasta, Cristina! Ce te-a convins să-i dai chip?

      Cristina Ignatiuc: Faptul că este o poveste despre maternitate, despre dragostea de mamă, despre legătura dintre mamă şi copil. M-a impresionat discuţia deschisă pe care o poartă personajele şi curajul cu care trăiesc împreună sentimente atât de complexe.

      Dana Gânja: Eşti o artistă - jonglezi cu multiple tehnici pentru a sugera diversitatea emoţiilor. Cum ţi se pare primul tău proiect de ilustraţie de carte pentru copii?

      Cristina Ignatiuc: Este o provocare! Dincolo de tehnici, impune un demers diferit al gândirii. La început, m-am temut că ilustraţiile vor fi monotone din cauza aceloraşi poziţii de alăptare. Dar fotografiile din intimitate cu fetiţa ta şi ce-am găsit frunzărind Internetul m-a ajutat să vizualizez posturi diferite. Apoi, am căutat multă vreme relaţii între personaje pentru a reda prin atingeri nivelul de comunicare la care au ajuns mama şi copilul. A trebuit să ţin cont şi de faptul că imaginile trebuie integrate în aceeaşi poveste - şi-am găsit elemente vizuale care să dea continuitate. Am ales să lucrez totul într-o tehnică pe bază de apă - mi se pare cea mai potrivită atunci când e nevoie de imagini rafinate, filtrate, care să redea sentimente.

      Dana Gânja: Ce ai învăţat despre alăptare şi cum ţi s-au modificat convingerile legate de ea?

      Cristina Ignatiuc: Eu am alăptat - cu dificultăţi şi fără să ştiu cui să cer ajutorul - doar câteva luni. Am avut ambiţia de a continua să-i dau copilului meu lapte muls până pe la 8 luni, când lactaţia scăzuse foarte mult. Mi-aş fi dorit ca acum 14 ani să fi avut şi eu acces la informaţiile care există acum şi care sunt atât de la îndemână.

      Nu doar povestea aceasta, ci şi tot ce se întâmplă în jur - femeile care alăptează mai mult timp, oriunde - îmi confirmă o intuiţie pentru care eu n-am avut susţinere. Şi anume că alăptarea duce la crearea unei legături speciale. Şi tocmai de aceea înţărcarea trebuie făcută cu multă răbdare şi înţelegere, pentru a nu marca emoţional copilul. Şocul emoţional al înţărcării bruşte se mută în alte planuri - în cazul băiatului meu, s-a transformat în nevoia lui imperioasă de a dormi împreună cu mine până spre adolescenţă.


      Vă mulţumim că sunteţi alături de noi!

      Dana & Cristina

      realizare ilustratie Doar titi ramane mica from Dana Ganja on Vimeo.

    About the project


    Loading
    X